Ruşinea şi vinovăţia în dezvoltarea copiilor

OCT13_Shame-feature

Dacă ar fi să faceţi o întoarcere spre copilăria voastră, cu ce fel de emotie vă identificaţi mai uşor: cu ruşinea sau cu vinovăţia? Cu alte cuvinte, ce vă aduceţi aminte să fi predominat în familia voastră de origine: ruşinea sau vinovăţia faţă de anumite comportamente pe care le aveaţi? Iar acum dacă aveţi copii la rândul vostru, ce emotii “solicitaţi” cel mai frecvent din partea copilului vostru: sentimentul de a se simţi ruşinat sau de a-i părea rău pentru ceva ce a făcut greşit?

 “Să-ţi fie ruşine”, “ţie nu îţi este rusine?!”, “ar trebui să-ţi pară rău pentru ceea ce ai facut” sunt expresii pe care cu siguranţă toţi le-am auzit în familia în care ne-am născut de-a lungul copilăriei, le auzim în  jurul nostru, fie la cunoscuţi care au copii, fie pur şi simplu pe stradă la familii necunoscute, fie incep să apară în propriul vocabular, dacă suntem părinţi la rândul nostru.

De ce însă au atât de mare importanţă cuvintele pe care le adresam copiilor şi emoţiile pe care intentionat sau nu le trezim în ei cu scopul şi intenţia bune, într-o primă instanţă, de a-i ajuta să se schimbe în bine şi să nu mai repete ceva ce au facut greşit?

Deşi par să se asemene ori să se suprapună, psihologii au făcut diferenţa între cele două emoţii de vinovăţie şi ruşine. Diferenţa majoră dintre ele ţine de aspectul la care se raportează: în timp ce vinovăţia se raportează la comportament şi la ceva ce a fost făcut greşit, ruşinea se raportează la propria persoană şi la ceva din propria persoană care este greşit sau inacceptabil. În timp ce vinovăţia trimite la sentimentul de a-ţi părea rău pentru ceva ce ai făcut greşit şi dorinţa de a îndrepta răul, ruşinea trimite la percepţia interioară de a fi rău sau defect, neputinţa şi dificultatea de a schimba ceva ce ţine de propria persoana (mai ales atunci când vorbim despre copii) şi deci de a nu merita să fii iubit şi acceptat. În timp ce vinovăţia (în cantităţi potrivite) trezeşte comportamente pozitive de a îndrepta comportamentul greşit, ruşinea trezeşte comportamente de retragere socială, tristeţe, inadecvare, furie sau agresivitate.

Cum putem trezi astfel de emoţii în copiii foarte mici şi cum îi putem învăţa şi obişnui pe cei foarte mici să trăiască preponderent sentimente de vinovăţie sau ruşine în relaţie cu ceea ce fac? Foarte simplu! Dacă, părinte fiind sau adult având o relaţie importantă cu un copil mic, stai de vorba cu acesta după ce a făcut o faptă pe care o consideri greşită şi încerci să îi explici, pe înţelesul lui, din ce cauză este greşit ceea ce a făcut (spre exemplu: pentru că a rănit pe cineva, fie jignindu-l, fie lovindu-l etc), fără însă a-i trezi ruşine, şi ce poate face pentru a îndrepta greşeala făcută, este foarte probabil să trezeşti sentimentul sănătos de vinovăţie în acest copil şi dorinţa de a repara răul făcut.

Cum putem însă trezi ruşinea în copil şi convingerea interioară că nu este demn de a fi iubit? Atrăgându-i atenţia în repetate rânduri că ar trebui să-i fie ruşine pentru ceea ce a facut, neoferind explicaţii şi nestând de vorbă cu el atunci când face o faptă considerată greşită, subliniindu-i faptul că este un copil neascultător, obraznic, că nu este cuminte, că ne-a supărat şi că nu-l mai iubim sau nu vom mai sta de vorba cu el, aplicându-i pedepse fără a-i explica motivul pentru care o facem. Deşi, ca părinte, limitele sunt testate adeseori şi de prea multe ori apare provocarea de a acţiona sub impulsul momentului, poate rezultatele cercetarilor de mai jos vor ajuta părintii să îşi ia câteva secunde de reflecţie înainte de a reacţiona la fapta greşită a copilului lor.

Cercetări desfăşurate în anul 2007 (Tangney, Stuewig, & Mashek) subliniază legătura între emoţiile de ruşine trăite de copii şi comportamentele agresive, provocatoare, sfidătoare ori prezenţa depresiei în copilărie, iar pe termen lung în adolescenţă şi viaţa adultă, dezvoltarea depresiei sau a comportamentelor adictive (dependenţele de alcool şi droguri, cel mai frecvent) şi delincvente.

Ruşinea nu oferă copiilor oportunităţi de îndreptare, ci transmite mesajul voalat că ei înşişi sunt inacceptabili şi de neiubit pentru ceva ce au făcut. Cu un astfel de mesaj în spate, copilul îşi găseşte modalităţi dezadaptative de a reacţiona, aşa cum sunt agresivitatea fizică şi verbală faţă de colegii de şcoală, depresia şi retragerea în sine, comportamentele provocatoare şi sfidătoare în faţa părinţilor, profesorilor sau a altor adulţi, dependenţele de alcool şi droguri în perioada adolescenţei.

Ce este de făcut dacă eşti părinte sau ai o legatură semnificativă cu copiii (eşti profesor, spre exemplu): asigurarea copilului că faci diferenţa între persoana lui şi comportamentul pe care îl afişează; comunicarea clară către copil a faptului că îl iubeşti sau ţii la el, iar iubirea ta nu va dispărea indiferent de comportamentele pe care decide să le aibă; sublinirea motivelor pentru care consideri că este greşit ceea ce a facut, oferindu-i explicaţii şi exemple, asigurarea copilului că aştepţi şi ai încredere în el că îşi va schimba comportamentul, oferirea de suport copilului (prin discuţii) pentru a găsi modalităţi potrivite de a-şi modifica comportamentele.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Psiholog pentru copii București

Psiholog pentru copii Bucuresti

Child in Mind

Psiholog pentru copii Bucuresti

Dr. Dan Siegel

Psiholog pentru copii Bucuresti

Hand in Hand Parenting

Nurturing the parent-child connection

GoodTherapy.org Therapy Blog

Exploring Healthy Psychotherapy

%d bloggers like this: