Cum putem înţelege comportamentele de nesupunere şi de neascultare ale copiilor

imagesa

A avea un copil, te poate motiva să fii o persoană mai bună şi să cauţi să “scoţi” din tine părţile valoroase şi hrănitoare. Ce se întâmplă însă când relaţia cu propriul copil devine un câmp de luptă, minat în fiecare zi cu câteva explozii şi confruntări consistente, pentru ca, a doua zi, confruntările să se reia cu şi mai mare intensitate?

Eduard are şase ani şi a intrat în clasa pregătitoare. La nici trei săptămâni de la începerea anului şcolar, mama lui Eduard vine cu acesta la cabinetul de consiliere. Eduard refuză să facă ceea ce i se cere, încalcă regulile stabilite în clasă, nu stă în bancă şi nu participă la activităţile pe care le fac în timpul orelor, îşi tachinează colegii şi nu doreşte să se joace cu ei, motivând că ei sunt cei care îl supără. Pentru că a văzut că a sta de vorba cu el nu a funcţionat, mama apelează la ţipete, ameninţări, pedepse mult prea aspre ori cadouri de împăcare, sperând că astfel Eduard îşi va îndrepta comportamentul.

Dacă vă este familiară povestea lui Eduard, haideţi să înţelegem ce anume determină reacţii de tipul acesta la copii şi cum puteţi dumneavoastră, din poziţia de părinţi, să vă ajutaţi copilul în faţa unor astfel de manifestări.

Fără a fi vorba de un diagnostic psihiatric, în cazul reacţiilor descrise mai sus, putem vorbi despre un tip de comportament sfidător, provocator şi opoziţionist al copilului. Cele mai frecvente manifestări ar putea ţine de faptul că: adesea se revoltă în relaţie cu figurile care reprezintă autoritatea (părinţii, învăţătoarea etc), sunt încăpăţânaţi, refuză să asculte sau să se supună cererilor adultului si au explozii agresive de furie.

Înainte de toate, este nevoie să delimităm şi să clarificăm care sunt perioadele de încăpăţănare şi de furie care vin odată cu vârsta, deci care fac parte din dezvoltarea normală a copilului.

Accesele de plâns şi de furie, “tantrumurile” asa cum obişnuim mai frecvent să le numim, apar în mod obişnuit în jurul vârstei de doi – trei ani şi încep să descrească în intensitate spre vârsta de patru ani. În aceasta perioada de vârstă, copilul este suficient de mare cât să îşi dea seama de propriile dorinţe, însă este încă suficient de neexperimentat cât să aibă capacitatea de a-şi da seama cum îşi poate împlini dorinţele, cum să se folosească de cuvinte pentru a exprima ceea ce doreşte, sau cum să se confrunte şi să îşi amâne propriile impulsuri şi dorinţe arzătoare, aşa cum sunt cele de a vrea un anumit lucru.

Dincolo de etapa nevoii fireşti de demonstrare a independenţei din jurul vârstei de doi – trei – patru ani şi în funcţie de felul în care părintele a înţeles sau nu ceea ce se întâmplă în mod real cu copilul şi cum este cel mai potrivit să reacţioneze, comportamentul copilului se poate linişti şi poate intra pe un “făgaş normal” sau reacţiile lui pot deveni din ce în ce mai explozive şi agresive.

Manifestarile comportamentale care pot ridica un semnal de alarmă pentru părinţi şi care trebuie să se manifeste ca un mod obişnuit de reacţie al copilului pe o perioadă mai îndelungată de timp ţin de faptul că: intră în discuţii în contradictoriu cu adulţii în mod repetat, îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru propriile acte, are frecvente izbucniri de furie şi agresivitate, vorbeşte urât, spune lucruri răutăcioase, agresive sau răzbunătoare atunci când este supărat, îi tachinează intenţionat pe ceilalţi (colegi, fraţi), refuză să facă ceea ce i se cere.

Cauzele comportamentului disruptiv la copiii de vârstă şcolară mica şi până mai departe spre adolescenţă, ţin cel mai frecvent de: un stil de educare prea dur, autoritar sau contradictoriu, abuzul sau neglijarea fizica şi emoţională a copilului, o relaţie fragilă şi nesigură emoţional între copil şi cel puţin unul dintre părinţi, respingerea din partea părinţilor, dificultăţi şi bariere de comunicare, înţelegere şi acceptare din partea părintelui, oferirea inegală a atenţiei şi a iubirii între fratele mai mare şi fratele mai mic, instabilitatea familială (aşa cum sunt divorţul sau schimbarea frecventă a şcolii, sau a locuinţei, sau mutarea copilului de la un părinte la altul).

În aceste situaţii, este indicat să apelaţi la sprijinul unui psiholog. Acesta vă poate ajuta să vedeţi mai clar ce se întâmplă în familia dumneavoastră şi care este legatura cu reactiile copilului dumneavoastra.

Urmatoarele servicii psihologice şi-au dovedit eficienţa: consilierea sau terapie de familie (în cadrul căreia părintii învaţă cum să abordeze comportamentul copilului, cum să încurajeze comportamentele pozitive ale copilului, învaţă modalităţi de a educa mai eficient, precum şi moduri mai sănătoase şi hrănitoare de comunicare şi relaţionare în familie), precum şi consilierea individuală cu copilul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s