Articole

Cum să le vorbim copiilor despre divorţ

Înainte de depunerea actelor de divorţ şi de demararea procedurilor, divorţul are întai de toate loc în interiorul unuia dintre soţi sau a ambilor – producandu-se divorţul emoţional. Cei doi soţi se îndepărtează treptat unul de celălalt şi în locul vechiului angajament, îşi doresc redobandirea libertăţii – de a fi, de a acţiona, de a-şi căuta din nou iubirea etc. Divorţul emoţional si cel pe cale legală se insinuează treptat în viaţa soţilor, fiind determinate de un cumul de factori şi de evenimente care conduc către un punct din care singura ieşire pe care o întrevăd unul sau ambii soţi este desfacerea legală a căsătoriei.

Atunci cand într-o căsnicie sunt implicaţi si copiii rezultaţi, lucrurile devin mai complexe, pentru că trebuie ţinut cont nu numai de dinamica dintre cei doi soţi implicaţi in procesul de divorţ, ci şi de cea a copilului care este implicat fără voia lui în decizia şi procesul părinţilor de separare.

Literatura de specialitate abundă în cercetări, articole şi observaţii care vin să întărească ideea că divorţul este în sine un lucru de nedorit şi care are efecte negative de lungă durată asupra copiilor. Această convingere o întalnim în multe familii acolo unde unul sau ambii soţi ajung să afirme că au rămas în căsnicie „de dragul copiilor”, pentru a „nu-i face pe copii să sufere”, pentru ca cei mici să nu rămană „fără tată/mamă”. De asemenea, odată luată decizia de a divorţa, înaintarea procedurilor ori demararea acţiunilor propriu – zise (cum ar fi mutarea de acasă a unuia dintre soţi sau chiar a copilului), părinţii sunt nehotăraţi şi confuzi dacă şi cand să le spună copiilor despre divorţ. Adesea ne-comunicarea deciziei o justifică prin aceea că: fie copilul este prea mic ca să-şi dea seama ce se întamplă, fie este destul de mare şi vede şi el ce se întamplă, fie va fi devastatoare pentru el vestea, aşa că mai bine îl lasă pană va înţelege el singur.

Nu de putine ori însă, copiii înşişi, martori ai conflictelor uneori zilnice dintre părinţi, îşi întreabă părinţii de ce nu se despart? Sau adolescenţii, care privindu-şi retrospectiv copilăria marcată de tensiunea dintre părinţi, ajung la concluzia că mai bine părinţii s-ar fi despărţit, aşa ar fi putut fi fericiţi şi liniştiţi unul departe de celălalt.

Prin urmare, copiii în logica lor simplă şi directă înţeleg că divorţul nu este un lucru ruşinos, un lucru pe care să-l ascunzi, un lucru care te face mai puţin realizat ca adult. În ciuda opiniei răspandite, divorţul nu trebuie şi nu este un lucru mai puţin demn sau care confirmă temerile adulţilor că şi-au ratat viaţa sau o bună bucată din ea. În forma lui legală, divorţul ajunge să soluţioneze o stare de fapt dintre doi adulţi care nu reuşesc să ajungă la o înţelegere în privinţa relaţiei dintre ei şi care nu mai sunt fericiţi în relaţia lor.

Prin urmare, avand acest lucru în minte, cum pot părinţii să comunice copilului decizia pe care au luat-o?

O serie de cercetări arată că nu divorţul în sine produce efecte negative asupra copilului, ci modul în care divorţul este abordat de părinţi. Prin urmare, ceea ce poate lăsa urme în copil nu este divorţul propriu – zis, ci conflictul care poate apărea între părinţi pe parcursul divorţului, de multe ori lupta pe care soţii o duc unul împotriva altuia si în care copilul este implicat, adesea, ca „obiect” disputat. Binecunoscuta psihanalistă Françoise Dolto in cartea sa – Cand părinţii se despart, oferă o serie de sugestii folositoare despre cum le putem vorbi copiilor despre divorţ, fie că suntem părinţi, sau profesionişti care lucrează cu copiii – psihologi, învăţătoare, judecători, asistenţi sociali etc.

Comunicarea deciziei de a divorţa ar trebui făcută odată ce cei doi soţi s-au hotărat ferm că asta se va întampla în continuare. Comunicarea deciziei înainte ca cei doi părinţi să fie siguri şi fermi în decizia lor de a divorţa nu face decat să bulverseze copilul şi să-l arunce într-o stare de insecuritate. Înainte de a se produce orice schimbare în interiorul familiei (mutarea unuia dintre părinţi sau a copilului, schimbarea şcolii de către copil), decizia trebuie comunicată copilului de către ambii părinţi într-o atmosferă securizantă pentru copil. În comunicarea deciziei este nevoie înainte de toate de doi părinţi maturi, care îşi asumă ceea ce spun şi care pot susţine astfel cadrul securizant pentru copil.

În funcţie de varsta copilul mesajul poate fi adaptat, însă părinţii îi pot spune astfel copilului: „Probabil că ai observat că de ceva timp eu cu mama ta/tatăl tău nu ne mai înţelegem şi ne certăm destul de des. Am stat mult timp şi ne-am gandit ce soluţie să găsim. Am hotarat că lucrurile vor merge mai bine pentru noi toţi dacă vom divorţa.” Dacă copilul nu ştie ce este acela un divorţ, părinţii îi pot explica: „Divorţ este atunci cand eu cu mama ta nu vom mai locui împreună, ci fiecare va sta într-o casă diferită.” De asemenea, în discuţie este absolut important să i se clarifice copilul că deşi cei doi adulţi se despart în calitatea lor de soţi, vor rămane întotdeauna părinţii copilului şi vor avea grijă de el. Astfel i se poate spune copilului ceva de tipul: „Să ştii că nu regretăm că ne-am căsătorit, pentru că astfel te-am avut pe tine şi amandoi te iubim foarte mult. Deşi noi doi ne despărţim ca soţ şi soţie şi nu vom mai fi împreună şi nu vom mai locui în aceeaşi casă, vom rămane întotdeauna părinţii tăi şi vom fi alături de tine mereu.”

Un alt mesaj important pe care copilul trebuie să-l audă de la părinţii săi este legat de deculpabilizarea copilului. În special la varstele mici, copilul se simte atotputernic şi are o gandire magică potrivit căreia el este cauza tuturor lucrurilor. De aceea, cu cat este mai mic, copilul se poate culpabiliza în ceea ce priveşte divorţul părinţilor. Şi aici i se poate comunica copilului:”Neînţelegerile dintre mine şi tatăl tău/mamam ta nu sunt din cauza ta, ci noi ca soţi nu ne mai înţelegem; tu eşti o reuşită, ne bucurăm că ne-am căsătorit pentru că astfel tu ai venit pe lume.” Unii părinţi se întreabă cat să dezvăluie copilului legat de motivele despărţirii. Este contraindicat să i se dezvăluie copilului motivele divorţului, chiar dacă ele par „reale” în ochii fiecăruia dintre soţi. Fiecare dintre soţi are propriul „adevăr” asupra căsniciei şi asupra motivelor pentru care lucrurile nu mai merg. De aceea, comunicarea motivului subiectiv şi personal al fiecărui părinte nu poate decat să îl constragă pe copil să se situeze de o parte sau alta a baricadei „adevărului”, deci de partea unui părinte sau a celuilalt. În schimb, la întrebarea: „De ce divortaţi?” pe care copilul o poate adresa, părintele poate răspunde: „Ca adulţi noi nu ne mai înţelegem” sau „iubirea dintre noi ca soţi a dispărut şi nu mai putem sta împreună.(Iubirea pentru tine însă nu a disparut)”.

Deşi pe termen scurt vestea despre divorţ şi adevărul asupra a ceea ce părinţii intenţionează să facă ar putea produce în copil: furie, anxietate ori negare, pe termen lung, copilul pus în mod atent şi delicat în faţa unui adevăr exprimat simplu şi clar, se va adapta şi îşi va putea găsi resursele ca, alături de părinţii săi, să integreze şi să depăşească această etapă. Este important să fie asigurat copilul de către ambii părinţi că, deşi momentan situaţia nu este prea fericită, lucrurile vor sta mai bine şi că se vor avea unii pe alţii. Copilul interiorizează astfel mesajul că există speranţă penttru perioada de după divorţ şi că nu va trebui să treacă singur prin această situaţie.

De altfel o serie de cercetări desfăşurate în 2002 (conduse de E. Mavis Hetherington de la Universitatea din Virginia) arată faptul că majoritatea copiilor se recuperează rapid după primirea veştii. Deşi pe termen scurt, copiii experimentează emoţii negative de anxietate, furie, şoc şi neîncredere, aceste trăiri se diminuează sau dispar pană la finele celui de-al doilea an de la primirea veştii.

Sursa bibliografică: Françoise Dolto – 2007 Ed. Trei

Cum putem înţelege comportamentele de nesupunere şi de neascultare ale copiilor

A avea un copil, te poate motiva să fii o persoană mai bună şi să cauţi să “scoţi” din tine părţile valoroase şi hrănitoare. Ce se întâmplă însă când relaţia cu propriul copil devine un câmp de luptă, minat în fiecare zi cu câteva explozii şi confruntări consistente, pentru ca, a doua zi, confruntările să se reia cu şi mai mare intensitate?

Eduard are şase ani şi a intrat în clasa pregătitoare. La nici trei săptămâni de la începerea anului şcolar, mama lui Eduard vine cu acesta la cabinetul de consiliere. Eduard refuză să facă ceea ce i se cere, încalcă regulile stabilite în clasă, nu stă în bancă şi nu participă la activităţile pe care le fac în timpul orelor, îşi tachinează colegii şi nu doreşte să se joace cu ei, motivând că ei sunt cei care îl supără. Pentru că a văzut că a sta de vorba cu el nu a funcţionat, mama apelează la ţipete, ameninţări, pedepse mult prea aspre ori cadouri de împăcare, sperând că astfel Eduard îşi va îndrepta comportamentul.

Dacă vă este familiară povestea lui Eduard, haideţi să înţelegem ce anume determină reacţii de tipul acesta la copii şi cum puteţi dumneavoastră, din poziţia de părinţi, să vă ajutaţi copilul în faţa unor astfel de manifestări.

Fără a fi vorba de un diagnostic psihiatric, în cazul reacţiilor descrise mai sus, putem vorbi despre un tip de comportament sfidător, provocator şi opoziţionist al copilului. Cele mai frecvente manifestări ar putea ţine de faptul că: adesea se revoltă în relaţie cu figurile care reprezintă autoritatea (părinţii, învăţătoarea etc), sunt încăpăţânaţi, refuză să asculte sau să se supună cererilor adultului si au explozii agresive de furie.

Înainte de toate, este nevoie să delimităm şi să clarificăm care sunt perioadele de încăpăţănare şi de furie care vin odată cu vârsta, deci care fac parte din dezvoltarea normală a copilului.

Accesele de plâns şi de furie, “tantrumurile” asa cum obişnuim mai frecvent să le numim, apar în mod obişnuit în jurul vârstei de doi – trei ani şi încep să descrească în intensitate spre vârsta de patru ani. În aceasta perioada de vârstă, copilul este suficient de mare cât să îşi dea seama de propriile dorinţe, însă este încă suficient de neexperimentat cât să aibă capacitatea de a-şi da seama cum îşi poate împlini dorinţele, cum să se folosească de cuvinte pentru a exprima ceea ce doreşte, sau cum să se confrunte şi să îşi amâne propriile impulsuri şi dorinţe arzătoare, aşa cum sunt cele de a vrea un anumit lucru.

Dincolo de etapa nevoii fireşti de demonstrare a independenţei din jurul vârstei de doi – trei – patru ani şi în funcţie de felul în care părintele a înţeles sau nu ceea ce se întâmplă în mod real cu copilul şi cum este cel mai potrivit să reacţioneze, comportamentul copilului se poate linişti şi poate intra pe un “făgaş normal” sau reacţiile lui pot deveni din ce în ce mai explozive şi agresive.

Manifestarile comportamentale care pot ridica un semnal de alarmă pentru părinţi şi care trebuie să se manifeste ca un mod obişnuit de reacţie al copilului pe o perioadă mai îndelungată de timp ţin de faptul că: intră în discuţii în contradictoriu cu adulţii în mod repetat, îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru propriile acte, are frecvente izbucniri de furie şi agresivitate, vorbeşte urât, spune lucruri răutăcioase, agresive sau răzbunătoare atunci când este supărat, îi tachinează intenţionat pe ceilalţi (colegi, fraţi), refuză să facă ceea ce i se cere.

Cauzele comportamentului disruptiv la copiii de vârstă şcolară mica şi până mai departe spre adolescenţă, ţin cel mai frecvent de: un stil de educare prea dur, autoritar sau contradictoriu, abuzul sau neglijarea fizica şi emoţională a copilului, o relaţie fragilă şi nesigură emoţional între copil şi cel puţin unul dintre părinţi, respingerea din partea părinţilor, dificultăţi şi bariere de comunicare, înţelegere şi acceptare din partea părintelui, oferirea inegală a atenţiei şi a iubirii între fratele mai mare şi fratele mai mic, instabilitatea familială (aşa cum sunt divorţul sau schimbarea frecventă a şcolii, sau a locuinţei, sau mutarea copilului de la un părinte la altul).

În aceste situaţii, este indicat să apelaţi la sprijinul unui psiholog. Acesta vă poate ajuta să vedeţi mai clar ce se întâmplă în familia dumneavoastră şi care este legatura cu reactiile copilului dumneavoastra.

Urmatoarele servicii psihologice şi-au dovedit eficienţa: consilierea sau terapie de familie (în cadrul căreia părintii învaţă cum să abordeze comportamentul copilului, cum să încurajeze comportamentele pozitive ale copilului, învaţă modalităţi de a educa mai eficient, precum şi moduri mai sănătoase şi hrănitoare de comunicare şi relaţionare în familie), precum şi consilierea individuală cu copilul.

Despre satisfacerea nevoilor si dorintelor copilului

Exista vreo diferenta de sens intre “nevoie” si “dorinta”? Si daca da, in educatia copiilor (care au nevoi si dorinte deopotriva) cum este potrivit ca parinte sa te raportezi la ele?

Voi cita un fragment din cartea Ce sa le spunem copiilor cand sunt foarte mici, cand sunt tristi, cand sunt bolnavi, cand se bucura” (Ed. Trei), scrisa de psihanalista de origine franceza Françoise Dolto. Cartea este scrisa intr-un limbaj accesibil, reprezentand, de fapt, continutul unei conferinte tinuta de F. Dolto.

Daca sunteti parinti si va confruntati cu dorintele nesfarsite ale copilului, cu dificultatea de a-l refuza sau cu amaraciunea ca, in ciuda faptului ca i-ati satisfacut atatea dorinte, el este in continuare nemultumit, fragmentul de mai jos (cat si cartea, daca va hotarati s-o cititi) va vor furniza niste insight-uri pretioase despre psihologia copilului vostru si despre simbolicul manifestarilor lui.

(…)
“As vrea sa mai ilustrez tema despre care vorbim: satisfacerea nevoii, insa nu intotdeauna a dorintei. De exemplu, un copil nu are nevoie de bomboane. Iar daca cere una, o face pentru placerea ca o persoana sa se ocupe de el, sa ii vorbeasca, sa ii arate ca este iubit. Este foarte interesant sa constatam ca daca unui copil i se spune: “Bine, sigur, cum ai vrea sa fie bomboana? Sa fie rosie?” – incepe o discutie de o jumatate de ora in care se discuta despre gustul bomboanei in functie de culoare, daca e rosie sau verde, se poate ajunge si la desenarea bomboanelor, iar copilul uita ca, de fapt, voia sa manance o bomboana! Insa ce conversatie reusita a fost in legatura cu bomboanele! Ce bine s-au simtit impreuna timp de o jumatate de ora.

Asa se intampla de multe ori: copilul vine sa ceara ceva, vrea sa capete ceva, vrea sa vorbeasca despre acel lucru; si observati cat este de interesant sa te plimbi cu un copil prin fata unei vitrine. Este o adevarat baie culturala sa stai de vorba cu el, sa te joci de-a cadourile pe care le puteti oferi, dar si ce dovada de iubire!

Copilul va spune: “Ah, tare as vrea sa am camionul ala.” Mama raspunde: “Nu, nu se poate, nu am bani.” Si repede, repede, sa plece de acolo: nu vrea sa il tenteze, cand de fapt sa traim inseamna sa punem cuvinte peste lucrurile care ne tenteaza si sa vorbim despre ele.

Iti place camionul ala?
– Oh, da!
– Ce-ti place la el?
– Are rotile rosii.
– Da, nu e rau, dar rotile rosii pot si sa nu merga. Un camion nu este o poza, el trebuie sa mearga. Hai sa intram in magazin, sa pui mana pe el; astazi doar ne uitam la el, nu am bani sa-l cumpar.
– Ba da, ba da, ba da!
– Nu pot, ti-am spus; daca nu vrei, nu intram nici macar sa-l vedem de aproape si sa punem mana pe el.
– Ba da, ba da!…”

Atunci cand copilul intelege ca mama lui este hotarata: “nu se poate, dar o sa vorbim despre acest lucru” etc, se linisteste. El are nevoie sa comunice in legatura cu dorinta de a avea camionul, in legatura cu aceasta speranta si este foarte grav daca mama ii devalorizeaza respectiva dorinta. Dorinta unui copil trebuie intotdeauna justificata, intotdeauna. “Nu ti se poate indeplini, dar ai tot dreptul sa-ti doresti acel lucru.”

De cand lumea este lume, exista tot felul de nebuni care vor lumea, dar daca n-ar fi existat nebuni care sa vrea sa ajunga pe luna oamenii nu ar fi ajuns niciodata acolo.”

Ruşinea şi vinovăţia în dezvoltarea copiilor

Dacă ar fi să faceţi o întoarcere spre copilăria voastră, cu ce fel de emotie vă identificaţi mai uşor: cu ruşinea sau cu vinovăţia? Cu alte cuvinte, ce vă aduceţi aminte să fi predominat în familia voastră de origine: ruşinea sau vinovăţia faţă de anumite comportamente pe care le aveaţi? Iar acum dacă aveţi copii la rândul vostru, ce emotii “solicitaţi” cel mai frecvent din partea copilului vostru: sentimentul de a se simţi ruşinat sau de a-i părea rău pentru ceva ce a făcut greşit?

 “Să-ţi fie ruşine”, “ţie nu îţi este rusine?!”, “ar trebui să-ţi pară rău pentru ceea ce ai facut” sunt expresii pe care cu siguranţă toţi le-am auzit în familia în care ne-am născut de-a lungul copilăriei, le auzim în  jurul nostru, fie la cunoscuţi care au copii, fie pur şi simplu pe stradă la familii necunoscute, fie incep să apară în propriul vocabular, dacă suntem părinţi la rândul nostru.

De ce însă au atât de mare importanţă cuvintele pe care le adresam copiilor şi emoţiile pe care intentionat sau nu le trezim în ei cu scopul şi intenţia bune, într-o primă instanţă, de a-i ajuta să se schimbe în bine şi să nu mai repete ceva ce au facut greşit?

Deşi par să se asemene ori să se suprapună, psihologii au făcut diferenţa între cele două emoţii de vinovăţie şi ruşine. Diferenţa majoră dintre ele ţine de aspectul la care se raportează: în timp ce vinovăţia se raportează la comportament şi la ceva ce a fost făcut greşit, ruşinea se raportează la propria persoană şi la ceva din propria persoană care este greşit sau inacceptabil. În timp ce vinovăţia trimite la sentimentul de a-ţi părea rău pentru ceva ce ai făcut greşit şi dorinţa de a îndrepta răul, ruşinea trimite la percepţia interioară de a fi rău sau defect, neputinţa şi dificultatea de a schimba ceva ce ţine de propria persoana (mai ales atunci când vorbim despre copii) şi deci de a nu merita să fii iubit şi acceptat. În timp ce vinovăţia (în cantităţi potrivite) trezeşte comportamente pozitive de a îndrepta comportamentul greşit, ruşinea trezeşte comportamente de retragere socială, tristeţe, inadecvare, furie sau agresivitate.

Cum putem trezi astfel de emoţii în copiii foarte mici şi cum îi putem învăţa şi obişnui pe cei foarte mici să trăiască preponderent sentimente de vinovăţie sau ruşine în relaţie cu ceea ce fac? Foarte simplu! Dacă, părinte fiind sau adult având o relaţie importantă cu un copil mic, stai de vorba cu acesta după ce a făcut o faptă pe care o consideri greşită şi încerci să îi explici, pe înţelesul lui, din ce cauză este greşit ceea ce a făcut (spre exemplu: pentru că a rănit pe cineva, fie jignindu-l, fie lovindu-l etc), fără însă a-i trezi ruşine, şi ce poate face pentru a îndrepta greşeala făcută, este foarte probabil să trezeşti sentimentul sănătos de vinovăţie în acest copil şi dorinţa de a repara răul făcut.

Cum putem însă trezi ruşinea în copil şi convingerea interioară că nu este demn de a fi iubit? Atrăgându-i atenţia în repetate rânduri că ar trebui să-i fie ruşine pentru ceea ce a facut, neoferind explicaţii şi nestând de vorbă cu el atunci când face o faptă considerată greşită, subliniindu-i faptul că este un copil neascultător, obraznic, că nu este cuminte, că ne-a supărat şi că nu-l mai iubim sau nu vom mai sta de vorba cu el, aplicându-i pedepse fără a-i explica motivul pentru care o facem. Deşi, ca părinte, limitele sunt testate adeseori şi de prea multe ori apare provocarea de a acţiona sub impulsul momentului, poate rezultatele cercetarilor de mai jos vor ajuta părintii să îşi ia câteva secunde de reflecţie înainte de a reacţiona la fapta greşită a copilului lor.

Cercetări desfăşurate în anul 2007 (Tangney, Stuewig, & Mashek) subliniază legătura între emoţiile de ruşine trăite de copii şi comportamentele agresive, provocatoare, sfidătoare ori prezenţa depresiei în copilărie, iar pe termen lung în adolescenţă şi viaţa adultă, dezvoltarea depresiei sau a comportamentelor adictive (dependenţele de alcool şi droguri, cel mai frecvent) şi delincvente.

Ruşinea nu oferă copiilor oportunităţi de îndreptare, ci transmite mesajul voalat că ei înşişi sunt inacceptabili şi de neiubit pentru ceva ce au făcut. Cu un astfel de mesaj în spate, copilul îşi găseşte modalităţi dezadaptative de a reacţiona, aşa cum sunt agresivitatea fizică şi verbală faţă de colegii de şcoală, depresia şi retragerea în sine, comportamentele provocatoare şi sfidătoare în faţa părinţilor, profesorilor sau a altor adulţi, dependenţele de alcool şi droguri în perioada adolescenţei.

Ce este de făcut dacă eşti părinte sau ai o legatură semnificativă cu copiii (eşti profesor, spre exemplu): asigurarea copilului că faci diferenţa între persoana lui şi comportamentul pe care îl afişează; comunicarea clară către copil a faptului că îl iubeşti sau ţii la el, iar iubirea ta nu va dispărea indiferent de comportamentele pe care decide să le aibă; sublinirea motivelor pentru care consideri că este greşit ceea ce a facut, oferindu-i explicaţii şi exemple, asigurarea copilului că aştepţi şi ai încredere în el că îşi va schimba comportamentul, oferirea de suport copilului (prin discuţii) pentru a găsi modalităţi potrivite de a-şi modifica comportamentele.

Advertisements